Unde se duce timpul pe care îl trăim?
Ieri eram copil. Sau așa mi se pare. Când au trecut toate aceste anotimpuri?
Am găsit o fotografie veche. O țin între degete și mă uit la omul care încă nu știa câte lucruri aveau să i se întâmple. Eu eram acela. Și totuși îmi vine să îi vorbesc ca unui străin.
Aș vrea să îi spun să nu se grăbească. Să mai stea la masă. Să mai pună o întrebare. Dar îmi amintesc că tocmai graba aceea era felul lui de a crede în viitor.
Unde se duce timpul pe care îl trăim? Nu cel de pe ceas. Acela merge înainte, fără să ceară voie. Mă gândesc la o după-amiază. La un drum făcut cu cineva. La vocea pe care nu am înregistrat-o, pentru că mi se părea că o voi auzi mereu.
Poate că ceva rămâne în felul în care mă port. Cuvintele unui om drag ajung, fără să vreau, în cuvintele mele. Un gest învățat demult îmi mișcă mâinile. Timpul nu este numai ceea ce am pierdut. Este și ceea ce m-a alcătuit.
Asta nu mă scapă de regret. Încă sunt seri pe care aș vrea să le pot trăi încă o dată. Dar poate că dorința de a mă întoarce îmi spune ceva despre ziua de azi.
Și aceasta va deveni o fotografie. Sau nici măcar atât. Ce aș vrea să nu uit din ea?
Pun fotografia la loc. Afară, lumina se schimbă. Mă duc la fereastră și, de data aceasta, rămân puțin.
Acum rămâi puțin cu tine.
Tu ce crezi?
Un gând e binevenit. Răspunsurile sunt citite înainte să apară aici. Adresa de e-mail rămâne privată.
