Dacă Universul nu are un răspuns pentru mine?
Privesc stelele și mă întreb dacă trebuie să fim importanți ca să însemnăm ceva.
Sunt seri în care cerul mă liniștește. Și sunt seri în care același cer mă face să mă simt teribil de mic. Nu s-au schimbat stelele. M-am schimbat eu.
Îmi imaginez distanțe pe care nu le pot cuprinde cu adevărat. Spun cuvintele, dar mintea mea se întoarce la lucruri pe care le cunoaște: drumul până acasă, mâna cuiva, lumina dintr-o cameră.
Mi-ar plăcea să existe un răspuns scris undeva, în întunericul acela. Să știu că sunt aici pentru un motiv pe care îl voi înțelege. Dar dorința mea nu este o dovadă. Pot să sper fără să mă prefac că știu.
Dacă Universul nu are un răspuns pentru mine, înseamnă că întrebarea mea nu contează?
Mă gândesc la un om pe care l-am ajutat cândva. Pentru cer, probabil, nu s-a întâmplat nimic. Pentru el, în ziua aceea, s-a întâmplat ceva. Poate că măsura unei vieți nu trebuie să fie mărimea cerului.
Nu am rezolvat misterul. Nici nu cred că îl pot închide într-o propoziție. Dar mă întorc de la fereastră cu gândul că mâine aș putea fi mai atent la cineva.
Stelele rămân acolo. Întrebarea, aici.
Acum rămâi puțin cu tine.
Tu ce crezi?
Un gând e binevenit. Răspunsurile sunt citite înainte să apară aici. Adresa de e-mail rămâne privată.
