De ce ne este atât de greu să spunem „mi-e dor”?
Uneori, cele mai simple cuvinte sunt cele pe care le ținem cel mai mult în noi.
Deschid o conversație pe telefon. Scriu două cuvinte. Le șterg. Îmi spun că nu este momentul, că omul acela are alte lucruri de făcut, că poate mă va înțelege greșit.
Mi-e dor. Atât de puțin de scris. Atât de mult de recunoscut.
Când eram copil, alergam spre omul de care îmi era dor. Nu îmi făceam un plan. Nu mă întrebam dacă arăt prea mult. Corpul știa drumul înainte să înceapă mintea să îl complice.
Acum mă apăr cu explicații. Sunt ocupat. Ne auzim zilele următoare. Lasă că știe. Dar oare știe? Eu știu întotdeauna când cuiva îi este dor de mine?
Există și doruri cărora nu le mai pot trimite un mesaj. Acolo cuvintele rămân fără adresă. Le spun uneori în gând și nu știu dacă ajung undeva. Știu doar că, după aceea, liniștea este puțin altfel.
Nu vreau să transform fiecare teamă într-o regulă pentru ceilalți. Nu toate ușile trebuie redeschise. Dar există oameni pe care îi iubesc și în fața cărora mă ascund fără motiv.
Mă uit din nou la telefon. De data aceasta, las cuvintele acolo.
Acum rămâi puțin cu tine.
Tu ce crezi?
Un gând e binevenit. Răspunsurile sunt citite înainte să apară aici. Adresa de e-mail rămâne privată.
